Vine un timp cand, daca te uiti in urma ta, nu vezi decat infrangeri, care se aduna, precum niste nori negri de furtuna, gata sa te prinda in capcana lor.La inceput infrangerile sunt subtile, precum o taietura fina de foaie, pe piele. Subtile, daca iti arunci o privire pe suprafata pielii, insa ustura al naibii de mult. In timp, taietura se vindeca, pielea se uneste, rezista, dispare din plan fizic.Insa taieturile se aduna, unele devin mai adanci, altele se duc pana in carne.
Ai momente in care vezi sangele, cum iese si se prelinge pe tine, cautand calea gravitatiei, cautand solul ca sa il hraneasca si sa isi caute odihna. Dar si atunci, il stergi cu podul palmei, te incapatanezi, iei marginile ranii si le unesti cu buricele degetelor, lipindu-le fortat. Si pielea se uneste, inca o data, prin umezeala propriilor tale secretii si a lacrimilor care apar in coltul ochilor.
Taieturile astea se vindeca mai greu, dar se vindeca si ele. Lasa o pojghita inchisa la culoare, care acopera trauma lasata in corpul tau. Apoi
pojghita se coace si cade, lasand in spate o urma, pe piele, ceva mai albicioasa decat restul supafetei. In timp, albul ala dispare, se ascunde in restul pielii pana cand este
ca si cum nu ar mai fi. Inca esti invincibil, inca mai crezi ca poti sparge norii, inca mai crezi ca tu esti masura tuturor succeselor tale. Dar inca mai vin rani, unele infundate, care lasa vanatai si dor din interior. Alteori duc pana la os, atat de adanci incat vezi osul alb cum te priveste si iti zambeste stramb, precum un batran care si-a uitat pierdut dintii in multii ani care i-au tot framantat visurile.
Esti obisnuit cu durerea, deja, lacrimile intra in porii pielii, isi cauta drumul
arhicunoscut si ele, simti ca ti se taie respiratia, strangi din maxilar, inchizi ochii, scoti sunete infundate, ca sa faci sa treaca timpul mai repede. Si timpul este bland cu tine, trece si ia durerea, lasand pace in tine.
Apoi... vine un timp in care, desi inca esti acolo, inca inaintezi, inca esti nemuritor, in felul tau, simti ca ceva nu este in regula. Ca te misti mult mai greu decat o faceai. Ca ai miscarile un pic mai ezitante, observi privirile din jurul tau si ai sentimentul ca ceilalti observa mai mult decat poti tu observa. Si nu intelegi la ce se uita, ce vad ei, cand vorbesc cu tine, ce suprind, ce inteleg ei...
Si atunci, intr-un moment in care oboseala a intrat mai mult in corpul si mintea ta mai mult decat de obicei, cand simti ca tragi de tine ca sa cobori din pat, cand simti o fiebinteala in tine care
nu mai iese... te tarasti catre oglinda.
Nu ai curajul sa te uiti imediat cum ajungi in fata ei. Ti-e teama sa nu vezi ce vad ceilalti, acolo unde tu ai capatat un orb in toti anii astia in care ai pus umarul in fata si ai inaintat, indiferent de vanturile care veneau catre tine. In toata miscarea asta constanta, in fata, mereu in fata.
Dar ridici privirea. Si, in loc de un corp, vezi doar taieturile toate, acolo. De sus, din scalpul capului, pana jos de tot, sub unghiile de la picioare si in talpi.
Toate sunt suma infrangerilor tale. Iar in spatele tau, in aceeasi oglinda care se tot intuneca, pe masura ce isi releva secretul ascuns atatia ani de zile de privirea ta, se vad norii negri uriasi, tunetele, urletul viforului. Tot ce ai infruntat, crezand ca esti invincibil.
Am avut la un moment dat un prieten foarte drag. Isi pierduse un parinte si inca isi cauta metode prin care sa faca fata golului pe care il simtea, adanc in interiorul lui. Si, intr-o sedinta de coaching, ceruta de el, ca sa poata intelege prin ce trece, mi-a spus un lucru pe care si eu il cred, astazi.
"Eu nu cred ca oamenii mor," mi-a spus. "Doar renunta, pur si simplu."
Asa ca, aceasta scrisoare este pentru cei care vad, astazi, doar infrangerile. Doar cicatricile de pe corp, de sus pana jos, in figuri geometrice si imagini care de care mai abastracte. Care sunt dezamagiti de ei.
Iar raspunsul meu, pentru ei, este simplu, cu toata compasiunea pe care o simt:
Da, nu esti nemuritor! Abia acum povestea incepe sa capete sens, daca stai si te gandesti, pentru ca esti mai aproape de a fi complet ca niciodata. Trebuie doar sa zambesti celui din oglinda. Si sa inaintezi.Pentru ca, la un moment dat vei renunta si tu, oricat de absurd parea, atunci cand calareai fulgerele si trazneai pamantul de sub tine, luptand cu forte mult mai mari, cu alti nemuritori si invincibili.
Cu drag,
Daniel.
