Share
Preview
 

Aveam manuscrisul ei in mana plin de notite, atat cu creionul, cat si cu stiloul. Cand am vrut sa il ridic, ca sa ii spun ce parere am, au inceput sa cada din el stickynotes, si ele notate, cuvinte scrise, ingrosate, taiate, cu semne de exclamatie puse in exces. Apoi foile au cazut si ele. Nu erau capsate, asa ca m-am aplecat sa le adun.

"Imediat," i-am spus.

Iar ea m-a asteptat, pe ecranul laptopului, cu ochii mari, in liniste, timp in care eu incercam pe sub birou, sa pun foile cap la cap.

Pentru o clipa m-am oprit. M-am uitat la foi, pe gresia rece, pentru ca sedinta se intampla la subsol, unde imi amenajasem "biroul de pandemie". Intr-un final am scos un futu-i, si am lasat toate foile acolo.

Nu aveam nevoie de ele ca sa ii spun ca ma asteptam la mai mult de la ea.

"I am demanding"

De-a lungul timpului te-am obisnuit cu povesti din viata mea, din roluri diverse. Am aproape 40 de ani si m-am tot jucat in jumatate din viata asta: am fost si angajat, si antreprenor, trainer, marketer, coach, autor. Spune un rol care acum are valente desuete iar eu iti voi spune ca "l-am jucat" si pe ala.

Sunt un mix de abilitati. Si, cand coach-ul la care ma duc m-a intrebat "ce stiu sa fac cel mai bine", raspunsul meu a fost:

"Pot sa scot dracii din om!"

Desi raspunsul meu a fost ironic, atunci, are un sambure de adevar in el. Am lucrat cu mii de oameni in sedinte individuale, dar si in training-uri restranse. Abilitatea cea mai mare pe care o am este ca am invatat sa antrenez abilitati, la mine in primul rand.

Da-mi un domeniu, da-mi 3-6 luni si eu voi atinge un nivel ridicat de executie, in timpul asta. Stiu asta, e parte din mine.

De-aici pana in punctul in care pot sa transfer abilitati in altcineva, este doar un pas.

In zona de training, astazi, sunt un monstru, pe echipe mici. Iau oameni de la zero, ii trec prin proces, si, dupa ce au terminat cu mine, sunt undeva la 60+ din 100.

Iar magia se intampla in sedinte 1 la 1, unde pot acel "60" sa il transform in "80", in "81", "82". Cat se poate. Daca simt ca se mai poate, ajung la 87. 88...

In procesele de training controlez energia foarte bine, ma bazez pe capacitatea mea de a intelege procesele si de a depasi blocajele generale.

In procesele 1 la 1, in schimb, devin demanding. La inceput creez "conectarea", preiau ritmul si totul este ca intr-o muzica chill out, dintr-o cafenea in care stai tolanit pe perne. Apoi incep sa caut limitele relatiei. Imping, daca se poate impinge. Fortez daca se poate forta. Cat se poate.

Daca am cu cine, poate iesi ceva extraordinar.

 
 

O idee extraordinara, executata prost!

Ne intoarcem la povestea cu care am inceput articolul. Acum trei ani am inceput o "Scoala de Scris", in care iau autori, de la zero, si ii invat sa scrie pana in punctul in care sunt capabili de carti care schimba perceptii si care sunt page turner.

Acum jumatate de an am inceput sa ii public. O editura, start-up, al carei scop este sa iti propuna autori care merita cititi.

Imi stiu treaba.

Iar Cornelia, care in momentul ala era printre cei mai buni cursanti din generatia ei, imi trimisese un manuscris nepublicabil, care trebuia rescris de la zero, cel mai probabil. In mod normal i-as fi spus sa scrie alta carte, dar eram nervos, in interiorul meu, pentru ca ideea cartii era extraordinara.

"De unde ti-a venit ideea?" am intrebat-o, in sedinta, incercand sa ridic energia. "Este amazing!"

S-a fastacit un pic in fata mea, s-a uitat in propria tastatura, ca si cum ar fi ratacit cuvintele acolo. Dupa care mi-a spus.

"Un articol scris de Liiceanu, când a fost protestul ala cu bătrânii. I-a numit manipulabili, victime transformate în călăi. Nu vorbim aici de politică, ci vorbim de o percepție. Avem sentimentul, aproape mereu, ca ne-ar fi mai bine fără generațiile in vârstă. Ei sunt mereu de vină pentru neputințele noastre. Dispensabili, inutili ai societatii."

Cornelia propunea o tema foarte generoasa: intr-o societate postapocaliptica, de dupa Al III-lea Razboi Mondial, tinerii isi sacrifica batranii, din cauza lipsei de resurse, printr-un ritual prin care isi arata loialitatea fata de clasa conducatoare.

O distopie, de tipul Hunger Games. Problemele, insa, erau multiple:

  • manuscrisul parea scris la repezeala
  • avea prea putine cuvinte, ca sa fie un roman de sine statator
  • multor personaje le lipseau "adancimea" psihologica, pentru a sustine tema centrala
  • avea doua stiluri diferite de scris, la inceput mai adolescentin, la final foarte psihologic
  • iar finalul cartii era, pur si simplu, busit...

I-am explicat cum vad manuscrisul, unde sunt problemele de executie, si i-am propus doua variante de revizuire:

  • unul partial, in care sa reduca limbajul pe partea a doua a cartii, ca sa ii dam valente de young adults, sau chiar mai jos ca varsta;
  • ori sa o rescrie complet si sa tintim un roman cu adancime psihologica, de sine statator.

Mi-a dat dreptate, atunci. Mi-a recunoscut ca manuscrisul nu este la un nivel inalt. "Stiu ca pot mai mult," a fost una dintre replicile ei. Iar eu, practic, ii pusesem in fata doua variante de publicare: ori o carte de copii, ori o distopie serioasa.

A inghitit in sec si, dupa cateva secunde bune de tacere, mi-a spus:

"Vreau sa o rescriu!"

"O sa fie mult de munca," i-am spus eu, incercand sa imi dau seama in ce ape se scalda.

"Nu conteaza. Spune-mi ce am de facut!"

Si asa a inceput o munca de aproape trei luni, cu sedinte saptamanale, cu termene din ce in ce mai stranse, cu discursuri motivationale si cu "jigniri constructive" (de tipul "Te misti ca un marfar!").

A strans din dinti. Eram in plin proces de coaching si nu a cracnit, mereu a livrat mai mult decat ii ceream eu. Am fost o echipa. Iar rezultatul, cu mana pe inima iti spun, este amazing!

 
 

Daniel.

 
 

PS: suntem pe ultima suta de metri, lansam cartea "Inutilii", in curand.


 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Trimis pe adresa: _t.e.s.t_@example.com

StoryCraft Publishing, Bucuresti, Romania


Email Marketing by ActiveCampaign